Targul Estival de Carte

by Ingrid Alexandra Homeniuc

Cand cineva ma intreaba care sunt unele dintre primele amintiri ale copilariei mele, imi vin in minte toate cartile de care eram inconjurata acasa. Biblioteca, toate cartile care erau prin casa pentru ca mama facea cursuri sau se pregatea pentru admiterea la facultate, toata ziu o vedeam citind cate ceva si ma asezam langa ea ca sa ma ia in brate sau sa se joace cu mine, ma lua in brate si continua sa citeasca. Ma uitam si eu prin cartile alea ce-mi pareau imense fata de manutele mele si mama imi zicea sa umblu cu grija ca sa nu le rup sau mi le lua din fata, pur si simplu. Cand aveam vreo 3 ani, aveam o mare pasiune: sa rup foile cartilor. Trageam din biblioteca ce carti apucam, ma asezam pe covor si incepeam sa le rup paginile, una dupa alta, calm, tacticos. Venea mama, ma certa, imi spunea ca nu-i bine ce fac, eu o ignoram complet si cum prindeam momentul, iar mai rupeam niste carti. Intr-o zi mi-a spus: “O sa pastrez cartile astea asa, rupte, si cand vei fi mare si vei vrea sa le citesti, ti le voi da sa le lipesti ca sa intelegi ce prostie ai facut.” S-a tinut de cuvant si, cand am intrat la scoala si am vrut sa citesc respectivele carti, stateam cu rola de scotch si cu foarfecele sa le reconstruiesc, ca sa pot intelege ceva din ele si imi parea rau ca a fost asa de obraznica Ingrid copilul. De cum am invatat sa citesc, am devenit obsedata de carti. Era ceva fantastic pentru mine. Lumea imi fusese atat de limitata pana atunci! Citeam si puteam ajunge intr-o gramada de locuri, cu o gramada de personaje. Am inceput cu basme, s-a tocit colectia de “Povesti nemuritoare” de cat am recitit-o, am trecut la Jules Verne, apoi “Legendele Olimpului”, mama era disperata pentru ca nu faceam altceva decat sa citesc, abia mancam, nu voiam sa mai ies cu copiii la scara blocului, stateam in camera mea si citeam. Era evadarea mea. Cand am inceput sa citesc “1001 de nopti”, pe la 12 ani, am zis ca e cea mai tare descoperire a mea. Eram pasionata de descrierile palatelor, nici macar nu mi-as fi imaginat ca exista asa ceva si-n realitate. Veneam repede de la scoala, profitam de faptul ca mama nu era acasa si-mi faceam cafea (iubirea mea, cafeaua), ma asezam pe canapea in sufragerie, citeam “1001 de nopti” si beam din cafeaua aia de parca era un ibric intreg, erau momentele mele zen. Toata biblioteca mamei era la dispozitia mea. Ea imi daduse totusi niste directive, ce trebuia si ce nu trebuia citit cat inca eram copil, o ascultasem dar mai saream parleazul. Atat de mult imi “facuse cu ochiul” coperta “Comediei umane” a lui Balzac, ca nu m-am putut abtine.

In liceu am stiut ca am liber sa dau iama in toate si citeam intr-o dementa. Biblioteca mamei nu mi-a fost de-ajuns si am inceput sa imprumut carti de la colegi, pentru ca nu aveam in casa diverse carti de care mai auzeam pe colo, pe dincolo. Cand mi-a adus colegul meu Emilian “Shogun”, eram in al 9-lea cer. Citeam cu cartea sub banca in ore, citeam acasa, citeam noaptea, imi parea rau ca n-am mai multi ochi ca sa o citesc mai repede. De la o prietena am imprumutat “Tai Pan”, ca sa continui seria, tot ea mi-a oferit cadou “Gai Jin”, cand am implinit 16 ani. Eram topita. Povestesc acum toatea astea si-mi dau seama ca am cate-o poveste cu fiecare carte pe care am citit-o. Cand am citit “Quo Vadis”, am plans de ziceai ca-s la film, aveam 19 ani si eram indragostita pana peste cap. Acum, spre rusinea mea, nu mai citesc atat de mult. Am o carte preferata (pe care din pacate nu am cumparat-o inca, ci doar am imprumutat-o), “Un veac de singuratate” a lui Garcia Marquez. Am citit-o cu vreo 3 ani in urma si inca de la prima pagina m-am simtit zguduita, stiam ca ceva de-o asemenea calitate n-am mai citit pana atunci. Dar astazi, dupa introducerea asta imensa, vreau sa va scriu despre altceva.
In toti anii astia, aproape in fiecare vara, era un eveniment ca o sarbatoare pentru mine si mama. “Targul estival de carte”.  Imi amintesc vag primele editii, pe la inceputul anilor ’90, era la Neptun, la Club Bazin. Doamne, cate carti! Standuri intregi cu carti, nu mai vazusem asa ceva, eram un copil de 9, 10 ani si eram fascinata sa vad atata lume, atata agitatie, atatea carti. Pe-atunci oamenii erau altfel, aveau frumusetea aia a romanilor de dupa Revolutie, seninatatea, speranta, jovialitatea. N-as mai fi plecat de acolo. Imi povestea mama ca vin acolo scriitori buni, din Bucuresti, stateam la lansarile de carte, nu-mi amintesc figuri, titluri de carte, imi amintesc doar lumina si starea de bucurie. Veneam acasa cu o gramada de carti. Cumpara mama tot ce-i placea. An de an eram acolo, in fiecare vara, imbracata cu cele mai bune haine, “dresata” de mama sa ma port civilizat si acum imi dau seama ce rol au avut in educatia mea momentele alea. Apoi, odata cu trecerea timpului si cu prostirea si saracirea sistematica a romanilor, prezentele editurilor la targ au devenit tot mai slabe. Targul nostru estival de carte s-a mutat la Mangalia, intr-un loc superb, pe plaja. Una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele este terasa “La stuf” unde, in august, seara, erau intalnirile cu scriitorii, ii ascultam, briza batea usor si pielea inca imi era fierbinte de cata plaja facusem ziua. Nu stiu cati ani a fost Targul pe plaja, dar a fost superb. Prin 2003 l-au mutat la Casa de cultura din Mangalia. Cartile erau din ce in ce mai putine, lume din ce in ce mai putina, prostirea si saracirea sistematica a romanilor dadusera roade, din pacate, dar admiram ambitia domnului Todor de a face Targul an de an. In 2004 am plecat in Bucuresti si n-am mai fost decat de vreo doua ori la Targul estival de Carte, il si mutasera in curtea Casei Armatei, peisajul era destul de dubios si dezolant, nici nu-mi venea sa mai merg, amintindu-mi anii aia de glorie de prin ’90. Imi povestea mama anul trecut ca erau doar vreo 10 oameni intr-o seara cand a fost invitat Dan C. Mihailescu. Oribil. Trist. Totusi, fantastica determinarea de a continua.
Azi a reinceput Targul Estival de Carte. Nu sunt la Mangalia si-mi pare rau. As fi mers din nou acolo pentru ca iubesc continuitatea unor evenimente. Iubesc modul in care oamenii se incapataneaza sa reziste facand evenimente de cultura. De cand sunt in Bucuresti, merg la cele mai mari targuri de carte, ultima oara am fost la Bookfest in iunie si am vazut la carti si am participat la lansari de carte, sa-mi ajunga. Totusi, pentru mine, Targul de Carte de la Mangalia e un eveniment special. Stiu ca nimic nu mai e cum era, agitatia, aglomeratia, lumina, bucuria, nu mai am varsta la care sa ma bucur asa, mama nu mai are bani sa-si cumpere ce carti vrea si starea sanatatii ei nu-i mai permite sa se bucure cu adevarat de ceva, vin doar cativa oamei la lansari, totul e intr-un declin la fel cum e si Mangalia in totalitate. Dar mi-e dor sa fiu acolo. La fel cum imi era dor de Gala Tanarului Actor si mergeam an de an, iubeam atmosfera de acolo, stiam ca se va termina intr-o zi, iar de anul asta Gala Hop nu va mai fi la Mangalia. All good things come to an end.
Am niste amintiri superbe din oraselul meu. Indiferent cat de grea devine viata si cat au saracit si s-au animalizat oamenii, amintirile anilor frumosi, cu oameni frumosi din verile frumoase de la Mangalia, nu mi le poate lua cineva. Si ma bucur mult pentru ca se desfasoara si anul asta Targul de carte “la nisip” si cine stie cat timp va mai fi de-acum incolo, ca dovada ca se poate lupta mai departe si pentru carti.