Cronica unei morți îndelung anunțate

Adevărul e că Gigi Todor nu lucrează cu acul sau șurubelnița; el smulge cu excavatorul, mută cu trailerul, construiește cu macaraua.

De când îl știu e un adorator al posibilului, al iluziei pure câteodată. Nu cred că se sfiește în fața nimănui și a nimic. De aceea planurile lui te halucinează cu forța de atracție a incantației șamanului. Pare că refuză realul; cotidianul și previzibilul îl plictisesc (deși, paradoxal, este un organizator perfecționist, tentând tipicarul).

Din această dominantă a personalității trebuie să se fi născut înfăptuirile sale cele mai mari: librăriile și Târgul.

Sunt martorul ambelor nebunii: deschiderea primei librării particulare din România, la începutul lui 1990, un fost garaj purtând obraznic numele de Nichita Stănescu, marea iubire și mentorul său literar și, la numai un an, în vara lui 1991, în plină ogradă comunistă, la ”Club Bazin” în Olimp – locul de recreere al protipendadei comuniste – la câțiva pași doar de ”vila tovarășului”, etalarea timidă a nou-născutului capitalism întrupat în recenta întreprindere editorială botezată ”Humanitas” și celelalte opt edituri al statului fost comunist, așteptând amorțite încă noul duh binefăcător care să le renască.

Așa a pășit în viață, încă sfrijit, pomposul Tîrg Estival de Carte. Peste numai doi ani, avea să ajungă nu doar obez, ci aproape monstruos. Erau înghesuite prin holurile imense ale clădirii 113 edituri și grupuscule editoriale, cea mai mare (aglomerată?) întreprindere particulară de acest fel din întreaga Europă postcomunistă.

Târgul își trăia copilăria obez și nedefinit ca un fel de Sancho Panza al lunganului și eteric Don Quijotele numit de unii economie de piață, de alții capitalism, de aproape nimeni democrație.

Anii treceau, copilul a mai slăbit, fiindcă editurile începuseră să se rărească, pofta de ziare și de carte scăzuse, înlocuită de pofta de telenovele, lumea era în mișcare, – veneau mineri, plecau mineri- a început să chiulească de la întâlnire chiar.

Banii erau mulți, dar tot mai puțini (din cauza inflației), Târgul a ajuns pe plajă și și-a adăugat un prenume: carte la nisip.

Era, bineînțeles, epoca adolescenței. Cu nonconformisme și rebeliuni, cu sfidări și hoinăreli între Mangalia și Vamă. Văd mai tot timpul în amintire figura ușor dolofană a lui Mircea Dinescu înconjurată cu modestie de gulerul îngust al rubăștii albe rusești. Uneori chiar hohotul ”președintelui care hohotește”, pregătindu-se, pasămite, să citească ”Levantul”.

Lume, lume, soro, lume…

Tinerețea i-a fost serioasă, la răstimpuri chiar elegantă. Ambientul și hainele ”Humanitas”, numele ”grele” ale literaturii, legende ca Leșe sau Tavitian, prezența Marinei tot mai apăsată, expozițiile de artă plastică, Balcicul, Regina Maria, vocile autohtone, fie poetice, fie muzicale, i-au dat consistență și l-au lungit, l-au prelungit, l-au alungit. A ajuns (așa cum zice Gigi, eu îl cred) cel mai lung Târg de Carte din lume (23 de zile la apogeul lungimii sale).

De câtva timp, domnul Gheorghe Todor creatorul și îndrumătorul său îi poartă gând rău. Vrea să-l omoare. La modul fastuos, cum îi place lui.

Vârstă rotundă: 25 de ani, strălucire maximă. Eu însă nu cred că moartea e mai frumoasă cu cai mascați. Că mori la 25 sau 29, nu are nicio relevanță. Mori când mori, nu când te pregătești. Iar a omorî târgul, asta da crimă.

Așa încât am înșirat pe repede înainte povestea Tîrgului, acum la vârsta de ani douășcinci, ca să fie, la nevoie, un necrolog jerpelit la îndemână, dar să nu îndrăznești, Gheorghe Todor, să îl omori! Că…

Ionel DUMITRESCU

_MG_2900