Cântecele îs ca stelele …

… Nu mor niciodată. Grigore Leșe despre el însuși, cuvinte și cântece.

Cântecele nu sunt împietrite, se înmoaie și dau rod după cum sunt oamenii, reușind să ducă lumea, să izbăvească, să dea lumină.

Glasul dă crezare cuvintelor.

Azi puțini mai caută din suflet pentru că nu le mai caută sufletul.

Cântecul vine când nu te aștepți, când ești în fața prăpastiei. E salvator.

Am avut multe doruri și toate mi s-au împlinit. Însă cel mai mare mi-e dorul de casă.

Inspirația pentru cântec este ca o eclipsă de lună: apare și dispare. Se ține de tine.

Dar oare cum poți cunoaște pe cineva pe lumea asta? După cum horile se ridică în sufletul lui.

Lăcașul horilor e inima de unde scânteiază și pornesc ele în lume, dar nu se risipesc niciodată.

Cântecul răsună și în tăcere apoi tăcerea devine cântec, exprimă tot ce este viu în lumea asta. Însoțește sufletul pe drumul spre veșnicie.

Oare cine a făcut horile, cântecele pe lume? Nimeni nu poate ști. Vin din glasul păsării care își modulează țipătul și anunță răsăritul soarelui? Din zbierătul copilului lăsat în fașă de mama lui?

”Cine-o fi făcut horile

Are ochi ca zorile

Și fața ca florile”

Are dragoste.

(extrase din carte autobiografică ”Acum știu cine sunt”)